Lacrimi pentru buget, tăcere pentru pagubiți
Într-un dosar pe majorarea de „excelență”, argumentele depuse de jandarmi la instanță sunt croite ca să stoarcă lacrimi judecătorului: reclamant de rea‑credință, care „vrea să tâlhărească buzunarul statului”, pericol de „colaps financiar al Statului Român”, nevoie de „echilibru bugetar”.
Într-un document adresat instanței (Inspectoratul de Jandarmi Județean Ilfov, semnat de un „desemnat” inspector‑șef), se susține, negru pe alb, că toate limitările salariale (plafonări) ar fi fost impuse pentru „stabilitatea și sustenabilitatea macroeconomică” și pentru a evita un eventual colaps financiar al statului, în context de criză. Iar acordarea retroactivă a drepturilor de excelență ar pune în pericol „capacitatea statului de a asigura serviciile publice esențiale” și „echilibrul bugetar”.
Frumos, lacrimogen, demn de un serial de la Ministerul de Finanțe. Numai că, în spatele acestui discurs, ce NU se spune judecătorilor este infinit mai important decât ce se plânge pe hârtie.
DGF, analfabetism funcțional: „majorare = spor = plafonare”. Fals.
Primul adevăr nespus în instanță:
Direcția Generală Financiară (DGF) a dat-o în gard ca la carte.
– A confundat natura juridică a majorării de excelență (drept salarial) cu un „spor”,
– a tratat-o ca pe un spor și
– a plafonat-o la nivelul anului 2018, exact ca pe un spor plafonat.
Adică, la nivel tehnic și juridic, DGF a funcționat ca un analfabet funcțional: a pus semnul egal între „majorare” și „spor”, deși legislația și ulterior practica judiciară au arătat clar că majorarea de excelență este un drept salarial și nu este plafonată.
Despre această enormitate nu se suflă o vorbă în motivările „lacrimogene” depuse la dosar. Doar se plânge de lipsa banilor și de condamnarea bugetului la moarte sigură dacă reclamantul își primește drepturile.
După OUG 54/2023, tot nu cer bani. Dar plâng la instanță.
Al doilea adevăr ținut sub preș:
nici după apariția OUG 54/2023 nu s-au cerut fonduri pentru plata și recalcularea corectă a majorării de excelență.
Cu alte cuvinte:
– știau că există problemă,
– exista cadrul pentru a o corecta,
– dar nu au cerut banii necesari, nu au inițiat corectarea sistemică, nu au reparat prejudiciul.
Și acum vin în fața instanței cu povestea ruptă din romanul social: „Reclamantul este de rea‑credință, vrea să jecmănească statul”.
Nu, reclamantul cere ce nu ați avut voi curajul și bunul‑simț să faceți din oficiu: aplicarea corectă a legii și repararea unei pagube salariale întinse la scară de sistem.
Ministerul Muncii, profesor de clasa I pentru „experții” MAI
Al treilea adevăr care nu apare în pledoaria jandarmilor:
a trebuit să vină Ministerul Muncii, în ianuarie 2024, să le explice ca la niște copii repetenți diferența dintre „majorare” și „spor”.
Prin corespondența oficială MAI – Ministerul Muncii (făcută publică), s-a explicat negru pe alb:
– majorarea de excelență NU este spor,
– NU intră la plafonarea de la nivelul anului 2018,
– este un drept salarial distinct, care nu trebuia tăiat și „înghețat”.
A fost nevoie ca Ministerul Muncii să tragă de urechi aparatul central, explicându-le ceea ce un jurist debutant ar fi trebuit să știe: majorare ≠ spor.
Asta nu apare în plângerea „emoțională” către instanță. Acolo, vina este mutată pe reclamant, care ar fi „prea lacom”.
Corespondența ascunsă, ca să fie protejat „excelentul” Grecu
Al patrulea adevăr nespus:
DGF a ascuns pagubiților existența corespondenței cu Ministerul Muncii, tocmai pentru ca anumite persoane să nu fie trase la răspundere.
În special, numele care apare în discuție este Grecu, ținut departe de orice consecință juridică, astfel încât:
– să poată continua să primească grade,
– medalii,
– și, ironic, chiar salariul de excelență, în timp ce mii de oameni erau păgubiți exact la acest capitol.
Norocul miilor de păgubiți a fost apariția explicațiilor publice detaliate ale lui Emil Pașcuț și publicarea pe pagina „Diamantul” a corespondenței ascunse MAI – Ministerul Muncii, care a devoalat:
– incompetența lui Grecu,
– dar și a protectoarei sale, Ioana Dorobanțu, împuternicită secretar general adjunct „doar” din 2018, prezentată în discursul critic ca:
– simbol al incompetenței din MAI (Grecu),
– și simbol al corupției din MAI (Dorobanțu).
Despre aceste lucruri jandarmii nu pomenesc în fața instanței. Dar despre cât de rău le va fi bugetului, da.
Ordinul S7/2018: „imbecilitatea juridică” ținută încă în vigoare
Al cincilea adevăr ascuns judecătorilor:
dovada imbecilității juridice majorare = spor = plafonare la 2018 nu este doar o eroare trecătoare, ci este încă înscrisă în normele interne.
La pct. 22.11 din Ordinul S7/2018, textul incriminat:
– a fost dovedit ca fiind contrar legii prin Decizia nr. 75/2024,
– a fost pulverizat în instanțe prin sute de procese câștigate definitiv de polițiști și cadre militare, activi și rezerviști,
și totuși:
nu a fost eliminat nici până azi.
Cu alte cuvinte, în timp ce instanțele condamnă și corectează, MAI păstrează la sertar norma nelegală. Iar jandarmii vin în fața judecătorului și plâng de mila bugetului, dar nu suflă o vorbă despre faptul că își bazează apărarea pe un text lovit deja de nelegalitate prin jurisprudență constantă.
„Reclamant de rea‑credință”? Cine sunt, de fapt, hoții?
Când știi toate aceste lucruri –
– confruntarea majorare/spor,
– necererea fondurilor după OUG 54/2023,
– urecheala oficială primită de la Ministerul Muncii,
– corespondența ascunsă,
– Ordinul S7/2018 menținut în ciuda deciziilor definitive –
cum ți se mai pare povestea cu „reclamantul de rea‑credință care vrea să tâlhărească buzunarul statului”?
Termenul corect este simplu: vomitivă.
Cine sunt, în realitate, „hoții” și cine sunt victimele?
– reclamantul care cere aplicarea legii și plata unei majorări de excelență neplafonate?
– sau aparatul central care, prin greșeli, complicități și ascunderea adevărului, a păgubit mii de polițiști și cadre militare?
Dacă am vorbi despre moralitate și respectarea legii, textul adresat instanței ar trebui să sune așa:
„Da, onorată instanță, am avut niște oameni profund incompetenți în aparatul central, care ne-au dus într-o direcție greșită și am pagubit astfel o mulțime de polițiști și cadre militare. Ne pare rău și altă dată nu mai facem!
Vă rugăm să admiteți acțiunea reclamantului.”
Asta ar fi poziția unui stat de drept onest. Nu a unui aparat care își protejează propriile greșeli și se ascunde în spatele bugetului.
„Desemnat” șef IJJ: funcție inventată în afara legii?
Și ultima „perla” din documentele depuse la instanță:
actul este semnat de un „desemnat” șef IJJ.
Întrebarea logică pentru orice jurist și orice judecător:
unde, în acte cu putere de lege, apare „desemnarea” ca mod recunoscut de legiuitor de ocupare a unei funcții vacante de conducere și de exercitare legală a competențelor acelei funcții?
– există numire,
– împuternicire,
– delegare,
– dar „desemnarea” aceasta elastică, care dă cu subsemnatul în numele unei funcții de conducere, nu este o formulă consacrată expres în lege.
Adică:
apărarea statului, făcută pentru a bloca drepturi salariale certe, este semnată de cineva a cărui calitate de titular real al funcției este, cel puțin, discutabilă juridic.
Concluzie: cînd aparatul greșește, vinovați devin… cei care cer dreptate
Dosarele pe majorarea de excelență scot la suprafață același tipar:
– greșeli grave, repetate și documentate în aparatul central,
– încercări de mușamalizare prin ascunderea corespondenței,
– menținerea în vigoare a unor texte nelegale,
– și, peste toate, o retorică lacrimogenă în fața instanțelor: reclamantul este lacom, statul este victimă, bugetul plânge.
În realitate, între stat și reclamant, diferența este simplă:
– reclamantul cere aplicarea legii;
– statul cere iertare pentru propriile încălcări de lege, dar fără să le recunoască.
Dacă judecătorul vede întregul tablou – inclusiv ce i s-a ascuns deliberat –, întrebarea nu mai este dacă reclamantul este de rea‑credință, ci cât de multă rea‑credință și incompetență poate tolera instanța din partea celor care pozează în apărători ai bugetului public. (Cerasela N.).
