De ce o „frăție” de șobolani se mănâncă între ei la prima adiere de pericol, și de ce statul de drept a fost trimis la pensie anticipată, chiar aici, în „inima” Carpaților românești. O analiză usturătoare a degradării morale și instituționale, așa cum se vede în Prahova.
„Frăția” sobolanilor: Când instinctul de conservare spulberă loialitatea de cloacă (aici)
Haideți să fim serioși! Ce „frăție” și ce „onoare” mai există pe sub bolta de noroi a infractorilor? Adevărata față a mafiei, la fel ca un coș purulent de pe nas, se arată în momentele critice. Nu e o alianță zidită pe principii, ci pe frica de pușcărie și pe pofta de șpagă fără număr. Când catastrofa amenință, când sirenele urlă în depărtare, iar cătușele încep să clinchetască, „capii” rețelei încep să se devoreze reciproc mai abitir decât o haită de hiene la o carcasă râncedă. Trădarea devine moneda forte a zilei, ultima speranță de supraviețuire. Loialitatea, oricum o farsă jucată la nivel de amatori, se evaporă mai repede decât apa dintr-o tigaie încinsă, uitată pe foc. Nu e vorba de curaj, nici de vreo formă pervertită de onoare, ci de o lașitate lucidă, calculată la milimetru: salvează-ți pielea, chiar dacă asta înseamnă să-i bagi pe toți ceilalți la închisoare! Imoralitatea lor absolută nu mai are nevoie de rechizitorii; se auto-demască, cu sunet de rânjet și de cătușe.
Prahova: Scenariu de coșmar, regizat de incompetență și spagă (aici)
Ah, Prahova! Un județ care, prin tradiție și renume, ar fi trebuit să fie capitala râsului caragialesc, a farselor bine jucate, a tipologiilor umane memorabile. Dar se pare că a ajuns un teatru al absurdului juridic și penal, un tărâm unde realitatea l-a depășit pe Maestru. Caragiale, săracul, probabil că a fost nevoit să-și dea demisia din postmortem, depășit categoric de o realitate ce-i depășește orice imaginație. Aici, statul nu este o construcție instituțională, ci un soi de piesă grotescă, regizată de amatori sub influența unor substanțe interzise. Aceiași actori, cu fețe obosite și buzunare pline, joacă pe rând, fără pic de rușine, rolurile de polițist intransigent, de magistrat incoruptibil și, bineînțeles, de complice tăcut și eficient. Cât despre „justiție”… să nu facem glume proaste! Nu e oarbă – ar fi o insultă la adresa Justiției, zeița cu balanță – ci mai degrabă strabică, cu un ochi atent și lacom deschis spre interesele sfintei mafii locale și cu celălalt, ermetic închis, chiar și atunci când adevărul începe să bată cu ranga la poartă.
Instituțiile statului: Complotul incompetenței aprovizionat cu comunicare sterilă
Și, pentru a completa acest tablou dantesc, avem instituțiile: Poliția, care anchetează cu tactul unui somnambul lovit de narcolepsie; DNA-ul, intrat într-o tăcere meditativă, probabil în așteptarea unor miracole (sau a unor telefoane cheie); și restul aparatului de stat, care mimează o gravitate solemnă prin comunicate sterile, pline de cuvinte goale și promisiuni subțiri ca o foaie de ceapă. În tot acest timp, sub poleiala de carton, roțile vechi, unse cu ulei de contrabandă și scârțâind ca un dinte stricat, ale mecanismului de complicități funcționează perfect. O rețea bine sudată, bat-o vina, transmisă mai departe ca o moștenire de familie, de la tată la fiu, de la șef la subaltern. Aici, legea nu e aplicată, ci mai degrabă negociată la cafenea, la un pahar, cu zâmbete complice și priviri de înțelegere. Dreptatea, ce cuvânt pompos! A devenit un produs de lux, accesibil doar celor „vii” – adică celor care pulsează de interese și au conturi doldora, nu neapărat celor care mai respiră.
Cazul „I.D.S.”: Nu e excepția, e normă! O poză de grup cu zâmbete forțate și complice (aici)
Nu vă iluzionați, dragi cititori! Așa-numitul caz al moștenitorului I.D.S. nu a scandalizat pe nimeni din „sistem” – și nici nu avea de ce. Sistemul, de la cel mai mic funcționar până la cel mai înalt magistrat, se recunoaște perfect în el. Nu e o anomalie, nici măcar o eroare de sistem; este, de fapt, fotografia de grup perfectă a ceea ce a ajuns Prahova. În acest portret sumbru, zâmbesc rigid, cot la cot, justiția și interlopii, funcționarii publici și indiferența generalizată a unei societăți prea obosite și prea dezgustate ca să mai huiduie. Și semnalul de alarmă? Oh, da, sună el, probabil că undeva, într-o cutie uitată. Dar în Prahova, acest epicentru al absurdului instituțional, toate sirenele sunt setate pe „silențios” de ani buni. Ca să nu deranjeze dansul.
Dansul macabru al corupției și al impunității, care continuă nestingherit, pe scena noastră, sub privirile noastre. (Cerasela N.).
