În analele deja legendare ale absurdului administrativ românesc, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) pare să-și fi asigurat un loc de cinste, propulsând în lumina reflectoarelor o nouă și spectaculoasă interpretare a legislației.
Sub bagheta „luminată” a doamnei Ioana Dorobanțu, Secretar General Adjunct cu puteri depline – ba chiar și Secretar General prin „delegație”, adică, vorba Sindicatului Diamantul, șefa propriei sale șefe! – se scrie o epopee a ingeniozității juridice care ar face până și pe Kafka să zâmbească amar.
Un document oficial recent al MAI ridică vălul peste o realitate în care actele normative devin subit „individuale”, iar termenele legale se adaptează, probabil, fusului orar al… bunului plac.
Actul individual fantomă: Când un Ordin de sistem devine o simplă adnotare personală
Scandalul mocnește în jurul Ordinului comun nr. 182/2009 al MAI și nr. 1754/C/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, un act care, prin natura sa, reglementează activitatea de Cercetare la Fața Locului (CFL). Orice minte rezonabilă, și orice jurist cu școala la zi, ar clasifica fără echivoc un astfel de ordin ca fiind un act administrativ normativ, adică unul cu aplicabilitate generală, care stabilește reguli și norme. Însă nu și la MAI!
Într-o mișcare demnă de un număr de circ juridic, doamna Ioana Dorobanțu, prin adresa oficială MAI cu numărul 38247/05.08.2025, emisă către domnul Rusu Sebastian-Alin, susține fără echivoc: „Ordinul m.a.i. nr. 182/2009 este un act administrativ cu caracter individual (raportat la obiectul acestuia și la criteriul determinabilității)”. Această „revelație” transformă un ordin cu implicații majore la nivelul întregului sistem într-o corespondență personală, o foaie volantă aplicabilă, probabil, doar cuiva anume, undeva anume, la un moment dat. Așa cum sublinia Emil Pașcut de la Sindicatul Diamantul în dezvăluirile sale inițiale, e ca și cum un act normativ s-ar aplica doar „ălora cu părul mov și cu ochii de două culori diferite”, timp de două zile, dar și-ar păstra, chipurile, caracterul normativ. Doar că, în viziunea „Luceaferei MAI”, el devine direct individual!
Tardivitatea, un concept elastic: Legea sau „logica” Dorobanțu?
Această metamorfoză spectaculoasă a caracterului juridic al Ordinului 182/2009 servește unui scop precis: declararea unei plângeri prealabile ca fiind „tardivă”. Potrivit adresei MAI, citând articolul 7 alineatul (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (în forma în vigoare la 15 iunie 2015), o astfel de plângere trebuie formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, dar doar pentru actele administrative individuale.
Însă, legea contenciosului administrativ (Legea 554/2004) are o prevedere clară, un far în întunericul birocratic: „În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând” (Art. 7, alin. 1 indice 1). Deci, dacă Ordinul 182/2009 ar fi, logic și legal, un act normativ, termenul de 30 de zile pur și simplu nu se aplică. Dar pentru că la MAI, sub semnătura doamnei Dorobanțu, el a fost redefinit ca „individual”, iată că și plângerea, depusă în iulie 2025, referitoare la un act comunicat în iunie 2015, devine magic „tardivă”. O piruetă juridică de excepție, transformând timpul într-o noțiune relativă, demnă de teoria lui Einstein, dar aplicată dreptului administrativ.
Neîntemeierea: Când absența rațiunii e răspunsul final
Desigur, ca o ultimă lovitură de grație, în cazul în care „paradigma individuală” și „termenul dilatat” nu ar fi fost suficiente, adresa MAI, semnată de Secretarul General Adjunct Chestor Șef Ioana Dorobanțu, conchide, în subsidiar, că „în urma analizei efectuate la nivelul Ministerului Afacerilor Interne”, nu au fost identificate „elemente extrinseci sau intrinseci de nelegalitate ale Ordinului m.a.i. nr. 182/2009”. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că ați greșit termenul, ați greșit și actul, iar, oricum, noi nu vedem nimic în neregulă. O analiză profundă, fără îndoială, care se adaugă la palmaresul doamnei Dorobanțu de a fi respins contestațiile unor polițiști precum Vitalie și Canarau, ale căror proceduri disciplinare deveniseră, deja, „fără obiect”, așa cum a semnalat Sindicatul Diamantul.
Concluzie: O tută în fruntea treburilor?
Când o instituție fundamentală a statului, precum MAI, permite ca interpretări juridice atât de flagrant absurde să devină poziție oficială, sub semnătura unei persoane care controlează Direcția Generală Financiară (DGF), Direcția Generală Management Resurse Umane (DGMRU) și Direcția Generală Juridică (DGJ) – adică exact „cei care sunt sursa celor mai multe probleme pentru polițiști”, conform lui Emil Pașcut – atunci nu mai este vorba doar de o eroare. Este vorba despre o sfidare a logicii, a bunului simț și a legii. În fața unei asemenea „inteligențe asimptomatice”, așa cum o cataloga Sindicatul Diamantul, nu ne rămâne decât să parafrazăm celebra exclamare a lui Radu Banciu: „O tută!” Sau, poate, o nouă specie juridică, ce va fi studiată în viitoarele tratate despre… cum să nu. (Cristina T.).
