Un polițist de penitenciare, forțat să părăsească sistemul pe 1 august 2025, din cauza măsurilor iminente, își varsă amarul într-o scrisoare deschisă cutremurătoare, adresată celor care nu văd realitatea din spatele gratiilor.
Cu sufletul greu, mă despart de un sistem în care am intrat cu speranțe mari, crezând într-o carieră cu sens, dedicată ordinii, reabilitării și siguranței societății. Am visat la respect și la apartenența la un corp solidar, sprijinit de conducere. Din păcate, realitatea a fost cruntă: am devenit o rotiță ignorată și uitată într-un mecanism ruginit.
Ani de sacrificii și un sistem toxic
Ani de zile, am lăsat la poarta penitenciarului viața personală, problemele și oboseala, pentru a face față unui mediu toxic, nu doar din cauza deținuților, ci și a sistemului însuși. Un sistem care te vrea obedient, tăcut și rupt de realitate, cerând enorm, dar oferind extrem de puțin. Te obligă să fii ferm, dar nu te apără, te îndeamnă să reziști, dar nu-ți oferă niciun sprijin real.
Munca invizibilă și suferința ignorată
Munca noastră este invizibilă pentru public, care nu înțelege ce înseamnă să stai zi de zi între gratii, fără armă, fără protecție reală, doar cu atenția și instinctul. Nu știu câte amenințări primim, câte manipulări psihologice îndurăm și câtă ură trebuie să înghițim în tăcere. Din păcate, nici cei de sus nu știu, sau nu vor să știe. Am văzut colegi plecând bolnavi, epuizați, în depresie, pierduți în alcool, frustrări și singurătate. Unii au plecat definitiv, alții, ca mine, aleg să închidă acest capitol cu sufletul împovărat.
Un sistem care nu respectă
Nu plec pentru că nu mi-a plăcut munca, ci pentru că nu mai pot lupta cu un sistem care nu ne respectă. Plec fără recunoștință, fără o analiză reală a motivelor pentru care oamenii ies distruși, fără întrebarea firească: „Ce ați fi avut nevoie ca să rămâneți?”. Am fost martor la un sistem care cere loialitate, dar nu oferă loialitate, care cere onoare, dar nu cunoaște demnitatea, care se laudă cu cifre și planuri, dar uită de oamenii care duc totul în spate, tăcuți, zi după zi.
Un strigăt de ajutor, Nu un adio glorios
Această scrisoare nu este un adio glorios, ci un strigăt de ajutor, al meu și al celor ca mine. Poate că nu va schimba nimic, dar rămâne aici, ca mărturie.
Semnat, Un polițist de penitenciar care a dat tot, și pleacă cu mâinile goale. (Cerasela N.).
