Ministerul Afacerilor Interne a reușit imposibilul: a inventat „polițistul cuantic”. Acesta este, în același timp, și funcționar public înarmat (conform legii), dar și civil dezarmat (conform șefului). Trăiește într-un Purgatoriu birocratic unde nu e nici nebun, nici sănătos, nici dat afară, nici lăsat să-și facă treaba. Este, pur și simplu, victima unei noi specii de vrăjitorie administrativă: Dezarmarea prin „Vibe-ul” Psihologului.
1. Rețeta succesului: Cum să castrezi profesional un om fără să te murdărești de lege pe mâini
În Poliția Română, legea e pentru fraieri, iar „adresa de la psiholog” e pentru șmecheri. Potrivit Legii 360/2002, polițistul e „înarmat prin definiție”. Dar cine are nevoie de legi organice când ai la îndemână un „formular de semnalare a comportamentului nasol”?
Mecanismul e de o simplitate care ar face invidioasă orice dictatură de carton: Șeful se uită la tine, decide că ai „privirea cam inteligentă” sau că pui prea multe întrebări despre drepturi, trimite o notă la psiholog, iar psihologul, dintr-o trăsătură de pix, te transformă dintr-un apărător al legii într-un cetățean care poartă tocul pistolului doar ca să nu-i cadă pantalonii. Fără diagnostic, fără comisie medicală, fără drept de apel. Ești într-o „stare gri”, un fel de „nici-nici” juridic unde singura ta armă rămâne pixul, și ăla cu mina terminată.
2. Paradoxul „Operativului cu Praștia”: Periculos pentru infractori, dar prea „special” pentru pistol
Cea mai comică – dacă n-ar fi tragică – este situația polițistului operativ lăsat în teren fără armă. Logica MAI este pur și simplu amețitoare: „Credem că ești atât de instabil psihic încât nu-ți putem lăsa un pistol pe mână, dar te trimitem liniștiți în patrulă, la scandaluri, să te bați cu cuțitarii doar cu puterea cuvântului și, eventual, cu legitimația”.
Dacă omul e într-adevăr periculos, de ce e lăsat în stradă? Dacă nu e periculos, de ce i s-a luat arma? Răspunsul e simplu: Dezarmarea nu e o măsură de siguranță, e o botniță. Este metoda prin care șefii le spun incomozilor: „Te las să fii polițist, dar te trimit la război cu o lingură de plastic, doar ca să te vedem cum te umilești”. Este „protecția” prin expunere la moarte. O logică demnă de premiul Nobel pentru Absurd.
3. „Ochelarii de cal” ai Psihologiei de Unitate: Ratează cadavrele, dar văd „incomozii” prin pereți
În timp ce compartimentele de psihologie se ocupă cu sârguință de dezarmarea polițiștilor care scriu petiții sau au opinii sindicale, realitatea le dă cu statisticile în cap. În ultimele luni, polițiști „apți” pe bandă rulantă și-au folosit armele din dotare pentru a-și scrie ultimul raport de serviciu… pe lumea cealaltă.
Sistemul lor de „semnalare” este atât de performant încât pe cei cu suferințe reale, tăcute, îi vede ca fiind perfecți, în timp ce pe cei care cer respectarea legii îi vede ca pe niște „dezadaptați”. Practic, evaluarea psihologică în MAI funcționează ca un detector de metale care piuie doar la contactul cu coloana vertebrală. Dacă ai coloana prea dreaptă, piuie „pericol!” și rămâi fără pistol. Dacă ești gata să te prăbușești de durere, dar taci și înghiți, ești „Apt” pentru posternare.
4. Purgatoriul fără sfârșit: Nici la spital, nici la tribunal
Marele avantaj al acestei zone gri este că n-are ușă de ieșire. Ca să te declare „Inapt”, le trebuie o comisie medicală serioasă, care s-ar putea să te găsească sănătos tun și să-i lase pe șefi de căruță. Ca să te dea afară disciplinar, le trebuie probe, procese, avocați – bătaie mare de cap.
Așa că au inventat „statutul de spectator”. Te țin suspendat într-o bulă unde nu ești pedepsit oficial, deci n-ai ce contesta la tribunal, dar ești pedepsit de fapt. Ești un paria cu epoleți, un om căruia instituția îi recunoaște, prin inacțiune, că n-are nimic împotriva lui, dar îl urăște suficient de mult încât să-l lase în suspensie până când ori demisionează, ori se pensionează, ori uită cum se încarcă un încărcător.
Concluzia e una singură: MAI nu se teme de polițiștii instabili, se teme de cei instabili în fața ordinelor deșănțate. Iar până când „plasa” lor de siguranță nu va mai avea găuri de mărimea unui sindicat, singura siguranță din Poliție va rămâne aceea a șefilor că și-au mai „cumințit” un subaltern, lăsându-l cu degetul în gură în loc de degetul pe trăgaci. (Cerasela N.).
