Într-o Românie în care siguranța cetățeanului e mai degrabă un concept abstract decât o realitate palpabilă, Sindicatul Sidepol a decis să ne prezinte o poveste cu „happy-end”, menită să ne ungă pe suflet și să ne reconfirme credința în forțele de ordine. Ni se aduce la cunoștință, cu surle și trâmbițe sindicale, cazul agentului principal de poliție Teotoase Maria Magdalena, un nume deja sonor în analele eroismului off-duty. Dar, dincolo de aplauzele de rigoare, nu cumva această „vocație permanentă” este, de fapt, o mărturie a unui sistem profund defect, care își trimite angajații la luptă neplătită, neprotejată și, cel mai adesea, pe cont propriu?
O, sacra vocație! Sau program de lucru de 24/7, neplătit?
Sindicatul Sidepol ne informează că, deși se afla „în timpul liber”, polițista noastră a observat un individ suspect. Și, ca o veritabilă Erinyie modernă, mânată de spiritul justiției (sau de plictiseală?), a pornit în urmărirea acestuia. Fără echipament specific, fără sprijin tactic, fără să știe ce pericol o așteaptă. Pentru ce? Pentru niște parfumuri! Da, ați auzit bine. Nu o operațiune anti-mafia, nu prinderea unui terorist, ci recuperarea câtorva sticluțe de miros frumos.
Și aici ne ridicăm o întrebare firească: ce înseamnă, de fapt, timpul liber pentru un polițist român? Este o vacanță plătită de stat pentru odihnă și recuperare, sau este doar o pauză nesemnificativă între două misiuni de serviciu neoficiale, pe care trebuie să le îndeplinească pro bono și pro bono publico (căci bugetul nu permite altfel)? Vocația, spun ei, nu se oprește la finalul turei. Sigur că nu, mai ales când tura e subdimensionată, iar patrulele de pe stradă sunt la fel de rare ca bunul-simț în Parlament.
Parfumul libertății: Când un hoț iți redefinește timpul liber (si iți lovește fața)
Momentul culminant, și cel mai „apreciat” de sindicat, este cel în care polițista a fost îmbrâncită și agresată, căzând și rănindu-se. Dar, „demonstrând curaj, determinare și profesionalism”, a continuat urmărirea. Erou curat! Doar că, în orice țară civilizată, o astfel de situație ar fi declanșat o anchetă serioasă privind siguranța la locul de muncă (chiar și „locul de muncă” din timpul liber). La noi, însă, e motiv de laudă și felicitări.
Serios acum, ce mesaj transmitem prin glorificarea faptului că un polițist, neînarmat și neprotejat, se aruncă în foc pentru un fleac? Că e ok să te pui în pericol pentru un salariu de mizerie și pentru aplauze de la sindicat? Că, dacă vrei să fii „erou”, trebuie să te bați singur, cot la cot cu hoții, indiferent dacă ești în blugi sau în uniformă? Unde erau, în tot acest timp, polițiștii „în program”, cei care sunt plătiți fix pentru astfel de intervenții? E cumva un test de rezistență pentru a vedea cât de mult poate duce un angajat al MAI înainte de a ceda nervos sau fizic?
Glorie și vânătai: Prețul „mândriei sindicale”
Sindicatul Sidepol conchide solemn: „Acest incident demonstrează încă o dată că a fi polițist nu este doar un program de lucru, ci o vocație permanentă. Spiritul de polițist nu se oprește la finalul turei!” Să aplaudăm, deci, un sistem care transformă riscul inutil și vătămarea corporală în motive de mândrie sindicală! E ca și cum ai lăuda un pompier că a stins singur un incendiu major, cu un extinctor de mașină, în timpul liber, după ce a ajuns acasă și a văzut fum pe geam. Nu, nu e eroism, e pură disfuncționalitate sistemică!
Poate că, în loc să o lăudăm pe polițistă (care, să fim drepți, a acționat conform conștiinței sale), ar trebui să ne întrebăm de ce se ajunge la astfel de situații. De ce e nevoie ca un angajat să-și riște integritatea fizică și viața, în afara orelor de program, pentru a suplini lipsurile cronice ale unei instituții? Este Sidepol conștient că, lăudând astfel de inițiative individuale, nu face decât să valideze o politică de resurse umane falimentară?
Până când statul român nu va asigura condiții decente de lucru, personal suficient, echipament adecvat și o remunerație pe măsură, „vocația permanentă” va rămâne o iluzie periculoasă, iar eroii off-duty vor fi doar niște jertfe potențiale pe altarul incompetenței și al lipsurilor bugetare. Între timp, felicitări, colega! Sperăm că vânătaia s-a vindecat. Și, poate, că data viitoare vei apela la 112, ca orice cetățean, lăsând polițiștii „full-time” să-și facă treaba. Aia pentru care sunt, teoretic, plătiți. (Sava N.).
