Astăzi, politicienii americani adună aliați în același fel în care oamenii își fac prieteni pe Facebook. Mai mulți nu înseamnă și mai bine. În special în cazul Orientului Mijlociu
”Acum plecăm și lăsăm pe altcineva să se lupte pentru aceste nisipuri pătate cu sânge”, a scris președintele Donald Trump, pe Twitter. Anunțul a fost făcut miercuri, la o zi după ce președiniții Rusiei și Turciei au ajuns la un acord privind soarta nord-estului Siriei și a kurzilor care și-au creat aici propria administrație.
Donald Trump este mulțumit de acordul de la Soci dintre președinții Recep Erdogan si Vladimir Putin. Faptul că acordul prevede crearea de patrule comune ruso-turce în ”zona sigură” de 30 de km adâncime în teritoriul sirian și de cica 500 de km. lungime ocupată de Turcia și că acordul de încetare temporară a focului negociat anterior la Ankara de vicepreședinele Mike Pence va fi ”permanentizat” pare să-l mulțumească pe Trump. Motiv pentru care președintele SUA a anunțat că ridică sancțiunile anunțate impotriva Turcieie. ”Sancțiunile vor fi ridicate, dacă nu se întâmplă ceva care să nu ne placă”, a spus Trump. ”Succes mare la granița dintre Siria și Turcia. S-a creat zona sigură! Încetarea focului a ținut și misiunile de luptă s-au încheiat. Kurzii sunt în siguranță și au colaborat foarte bine cu noi. Prizonierii din rândurile Statului Islamic sunt sub pază”, a scris Trump.
Lucrurile nu se văd la fel în Europa. Până și Marea Britanie condusă de premierul Boris Johnson se distanțează de politica aliatului american. Guvernul de la Londra critică și statele UE care nu sunt de acord cu impunerea de sancțiuni împotriva Turciei. Parlamentul European a votat, joi, o rezoluție care condamnă operațiunea turcă în nordul Siriei și își exprimă ”solidaritatea cu poporul kurd”. Europarlamentarii cer impunerea de sancțiuni, însă decizia va fi luată de guverele statelor membre.
În presa internațională predomină două viziuni despre evenimentele din Siria și retragerea americană. Cea mai pregnantă este cea neoconservatoare – Trump a produs un dezastru retrăgând trupele SUA din Siria, i-a trădat pe aliații kurzi, i-a lăsat Rusiei rolul principal în regiune, a permis Iranului să-și promoveze pe mai departe politica de extindere a influenței și creare a unei axe șiite în Orientul Mijlociu, a oferit jiihadiștilor din organizația Stat Islamic o șansă de a se regrupa și de a relua atacurile teroriste. La cele de mai sus se rezumă majoritatea analizelor presei de main stream din SUA și Europa.
American Conservative: extinderea NATO este o eroare
A doua viziune este izolaționistă. Publicația The American Conservative merge până într-acolo încât sugerează că administrația Trump ar trebui să înceapă excluderea Turciuei din NATO sau cel puțin să nu mai trateze Turcia ca pe un membru obișnuit al Alianței. Ar fi riscant ca Turcia să mai fie tratată astfel, pentru că va obține și mai multe informații secrete, va influența și mai mult politicile NATO și, în plus, va avea pe teritoriul său cele circa 50 de rachete nucleare americane, ce pot fi oricând un mijloc de șantaj în relația cu SUA, scrie The American Conservative.
Aceeași publicație merge și mai departe: ”Ne putem imagina că vor exista derive autoritare și în statele Europei Centrale și de Est. Ideea că în Ungaria avem deja derive autoritare este supralicitată. Însă există alte țări în care procesul de reforma este, în cel mai bun caz, incomplet”. Este apoi subliniat faptul că aderarea Muntenegrului la NATO a fost o eroare și la fel va fi și aderarea Macedoniei de Nord. ”Prin aderarea Georgiei și Ucrainei nu am face decât să invităm la un război cu Moscova, adică exact invers fata de obiectivele Alianței. Ridicarea relațiilor informale la nivel de alianță ar fi și mai problematică. De exemplu, kurzii sirieni au implicat deja SUA într-o regiune volatilă și înțesată de mulți potențiali combatanți, în timp ce kurzii au oferit în schimb puține beneficii de securitate”.
”Ajustarea apartenenței la NATO ar fi cea mai bună politică (sunt motive să reconsiderăm și rolul SUA în NATO). Astăzi, politicienii americani adună aliați în același fel în care oamenii își fac prieteni pe Facebook. Mai mulți nu înseamnă și mai bine. În special în cazul Orientului Mijlociu, SUA s-ar descurca mult mai bine cu mai puțini aliați”, scrie Doug Bandow pentru The American Conservative. Bamdow a fost consilier special al președintelui Ronald Reagan.
Există, în mod evident, o luptă între tabăra neocosnervatoare din presa americană și cea care împărtășește politicile americane din Războiul Rece. Acest lucru este evident în articolele lui Paul Craig Roberts, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan.
Imposibila normalizare a relațiilor cu Rusia
”Dacă nu vrei să arunci bomba nucleară asupra Rusiei pentru a o aduce la stadiul epocii de piatră, democrații, presa de mainstream și maestrul lor păpușar – complexul militaro-industrial – te vor condamna că ești un om al Rusiei. Cum ar putea orice lider american, în aceste condiții, să susțină încetarea tensiunilor cu Rusia?”, scrie Paul Craig Roberts.
Sunt doi munți care stau în calea normalizării relației SUA-Rusia. Primul, scrie Paul Craig Roberts, este complexul militaro-industrial, care are nevoie de un inamic pentru a-și justifica bugetul anual de aproape 1.000 de miliarde de dolari și împotriva influenței căruia a avertizat fostul președinte Dwight Eisenhower.
”Celălalt munte de neclintit este ideologia hegemonică a neoconservatorilor, care controlează politica externă americană începând de la președintele Clinton. Neoconservatorii au declarat că SUA sunt o țară excepțională și indispensabilă, care are dreptul de a-și impune agenda în restul lumii. Căderea URSS a descătușat unilateralismul american. Nu mai exista o altă putere mondială în calea Washingtonului. Pentru a continua pe calea aceasta, subsecretarul Apărării Paul Wolfowitz a elaborat doctrina ce-i poartă numele. Ea arată că ”primul obiectiv” al politicii externe si militare a SUA este să împiedice ridicarea Rusiei sau a oricărei alte țări care ar putea împiedica unilateralismul american. (…) Ideologia hegemonică a neoconservatorilor și a complexului militaro-securitar pleacă de la necesitatea unui inamic, iar asta împiedică normalizarea relațiilor cu Rusia”.
”Recompesele” primite de Kennedy, Nixon, Carter
”Așa cum am arătat eu și Stephen Cohn, tensiunile actuale dintre cele două superputeri nucleare sunt mai periculoase decât în timpul Războiului Rece. În războiul Rece, toți președinții SUA au colaborat cu omologii sovietici pentru a reduce tensiunile. John F. Kennedy și Hrușciov au aplanat criza rachetelor din Cuba și au mutat rachetele americane din Turcia. Recompensa primită de JFK a fost asasinarea sa.
Președintele Richard Nixon s-a deschis spre China și a negociat tratatul SALT I și Tratatul Rachetelor Antibalistice cu Leonid Brejnev. Recompensa pentru Nixon a fost asasinarea sa politică.
Președintele Carter și Brejnev au semnat SALT II, iar Carter a fost recompensat de complexul militaro-securitar prin abandonarea sa în favoarea lui Ronald Reagan.
Președintele Reagan a reușit să fenteze complexul militaro-securitar și a pus capăt Războiului Rece, împreună cu Gorbaciov.
Adimistrația George H.w. Bush a dat asigurări URSS că, dacă va permite reunificarea Germaniei, SUA nu vor încorpora în NATO țările fostului Pact de la Varșovia.
Regimul Clinton a trecut peste promisiunea făcută de Bush și a adus NATO până la granițele Rusiei. Apoi, regimurile George W. Bush, Obama și Trump au retras SUA din tratatele și acordurile existente, sporind tensiunile dintre cele două superputeri nuclaere până la nivelul existent în perioada pre-Kennedy. Pericolul acestor evoluții este subestimat. Sietemele de avertizare nucleară sunt cunoscute pentru alarmele lor false. În timpul războiului Rece, ambele părți au primit alarme false depre un atac lansat, însă nici americanii, nici sovieticii nu au apăsat butonul roșu ca reacție la aceste avertismente. De ce? Pentru că ambele părți știau ca colaborau pentru a reduce tensiunile și a spori increderea. Iar, în acest context, alarmele nucleare nu puteau fi decât false. Astăzi, situația este foarte diferită…”, scrie Paul Craig Roberts.
Retragerea din Siria, un episod din lupta electorală din SUA
Retragerea SUA din Siria trebuie privită în contextul electoral din SUA, al acestei lupte surde dintre neocoservatori și adepții politicii SUA din timpul Războiului Rece și în contextul impeachment-ului inițiat împotriva președintelui Trump. Așa-zisa trădare a kurzilor (care nu au un stat și cu care SUA nu au semnat niciun tratat), așa-zisa șantajare a președintelui Ucrainei, comediantul Volodimir Zelenski (de la care a pornit impeachment-ul), retragerea din Siria pentru a-i lăsa mână liberă președintelui Turciei (țară în care, spun criicii lui Trump, acesta ar vrea să dezvolte proiecte imbobiliare după retragerea de la Casa Albă), spectrul ruperii alianței transatlantice și al abandonării aliaților est-europeni de către SUA care est fluturat de presa de peste Ocean, toate sunt doar fragmente din marele puzzle electoral din SUA și al rezistenței neoconservatoare. (Călin Marchievici).
