Când uniforma devine cămașă de forță
Într-o Românie în care statul de drept se clatină sub asaltul incompetenței și al abuzurilor, un nou episod grotesc se scrie în analele Poliției. Nu, nu vorbim despre infracțiuni stradale sau corupție la nivel înalt – deși și acelea sunt la ordinea zilei. Vorbim despre o formă perfidă de sclavie modernă, orchestrată chiar de la vârful unor instituții menite să apere legea: „permanența la domiciliu” a polițiștilor, o muncă neremunerată, impusă abuziv de șefi cu o mentalitate de… infractori, am zice, dacă nu ne-am teme că am jigni infractorii de rând. Un sindicat avertizează: sistemul a ajuns un absurd de necontestat, unde drepturile angajaților sunt călcate în picioare cu o aroganță demnă de alte vremuri.
Permanența în unitate: O fată morgana legală?
Teoretic, în lumina legii, lucrurile sunt clare. Art. 42 din O.M.A.I. nr. S/108/2011 stipulează negru pe alb: asigurarea continuității conducerii operative și a intervenției la evenimente se realizează prin prezența permanentă în unitate a personalului planificat în acest scop. Adică, dacă ești de serviciu, ești în unitate, ești plătit. Simplu, nu? Oricine cu o brumă de logică înțelege că asta nu înseamnă să stai acasă, lipit de telefon, gata să sari la ordinele „măriei sale” șeful, fără nicio remunerație. Nu, legiuitorul s-a gândit la „timp de muncă” remunerat, la un serviciu desfășurat civilizat, nu la o disponibilitate generală 24/24 a tuturor lucrătorilor pentru a acoperi… ce anume? Inabilitatea unor șefi ierarhici de a planifica un program de permanență, respectând toate prevederile legale incidente! Un adevărat spectacol al penibilului managerial.
Disponibilitatea la domiciliu: Scurtă poveste a unei iluzii plătite (și apoi furate!)
Și totuși, a existat o scurtă, efemeră perioadă când „permanența la domiciliu” a fost recunoscută și chiar… remunerată! Da, ați citit bine, „remunerată”! Între 29 iunie 2017 și 31 decembrie 2017, conform OUG 9/2017 și a OMAI 78/2017, polițiștii primeau o majorare salarială pentru „timpul de așteptare” de acasă. Era vorba de activități precum intervenția sau cercetarea la fața locului, „când nu se putea asigura îndeplinirea atribuțiilor specifice în program de lucru în ture sau schimburi.” Cu alte cuvinte, erai plătit ca să stai la dispoziție, pentru că, deh, sistemul nu era capabil să-și planifice turele. S-a încheiat recunoașterea legală, s-a terminat și permanența legală la domiciliu. Așa ar fi trebuit, cel puțin. Dar cine mai ține cont de „ar fi trebuit”?
Verdictul ITPF Sighetu Marmației: „Temerea e neîntemeiată!”… sau cât de neîntemeiată poate fi realitatea
Momentul de glorie al ipocriziei a venit rapid. Printr-un răspuns oficial, demn de un pamflet kafkian, I.T.P.F. Sighetu Marmației, prin adresa nr. 3717053 din 26.01.2018, i-a comunicat politistului Alin Rusu, negru pe alb, următoarele: „Dat fiind faptul că aceste prevederi legale, au avut aplicare limitată în timp, respectiv perioada 1 martie – 31 decembrie 2017, începând cu 01.01.2018, personalul M.A.I. nu mai este planificat lunar să asigure continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru, de la domiciliu, în condițiile prevăzute de actele normative susmenționate, astfel «temerea dumneavoastră de a fi planificat în 2018 pentru activitatea de permanență neremunerată la domiciliu este neîntemeiată».”
Vedeți? Simplu! Nu mai ești planificat, deci n-ai de ce să-ți faci griji că stai acasă și nu ești plătit. Că stai totuși acasă, la dispoziție, fără să fii plătit, asta e deja altă poveste. Ești disponibil, dar oficial ești liber. O „libertate” forțată, specific românească. Grotesc!
Legile europene și Codul Muncii: Simplie „sugestii” pentru sefii noștri iluminați?
Dar abuzul nu se oprește la nivel național. Sistemul românesc, prin acești „vizionari” manageriali, sfidează flagrant normele europene și Codul Muncii. Să amintim câteva „amănunte” deranjante:
- Directiva 2003/88/CE, Art. 3, prevede un repaus zilnic minim de 11 ore consecutive. 11 ORE! Nu 5, nu 2, nu „niciuna pentru că te sunăm noi”.
- Aceeași directivă cere un repaus săptămânal minim de 24 de ore neîntrerupte (plus cele 11 ore zilnice).
- Și, cireașa de pe tortul abuzurilor, o durată maximă săptămânală a timpului de lucru de 48 de ore, incluzând orele suplimentare.
- Nici art. 135 (1) din Codul Muncii nu e mai prejos, stipulând un repaus minim de 12 ore consecutive între două zile de muncă.
Dar cine are timp de aceste „fleacuri” legale când ești ocupat să exploatezi subalternii ca pe niște sclavi moderni? Aceste drepturi fundamentale, obținute cu greu în Europa civilizată, sunt tratate în România ca niște simple „sugestii”, bune de ignorat cu zâmbetul pe buze.
Mafia mică din poliție: Portrete de „comandanți” pe pământ strâmb
Și iată-ne ajunși la esența problemei: mentalitatea! Când ai „șefi cu mentalitate de infractori”, cum sunt cei de la Poliția de Frontieră – ITPF SIGHETU MARMAȚIEI, lucrurile iau o turnură sinistră. Un nume iese în evidență, ca o pată pe uniforma legii: SILVIU DIACONESCU, șef la SPF Siret. Acest geniu al managementului, în ignoranța sa crasă, are tupeul să afirme că „cercetarea la fața locului nu face parte din serviciul de permanență”. Să înțelegem că infracțiunile iau pauză atunci când domnul șef nu e de acord cu „permanența”? Ce logică desprinsă din Evul Mediu!
Concluzia e tristă și usturătoare: „Funcțiile de șefi s-au umplut de idioți îndoctrinați să exploateze polițiștii ca pe sclavi, indiferenți la lege și drepturile subordonaților.” Cuvinte dure, dar perfect adevărate, care descriu un sistem bolnav de la cap.
Justiția română: Ochii inchiși la abuz, mâinile legate de impunitate
Și unde este justiția în tot acest delir? Ah, justiția! Un fel de instituție decorativă, prezentă cât să zici că nu a dispărut cu totul. „Procurorii din Suceava nu văd infracțiuni”, iar „judecătorii tergiversează din răsputeri judecata fondului”. Este un tablou complet al complicității: un sistem corupt până în măduvă, în care magistrații sprijină, prin pasivitatea lor, abuzurile șefilor poliției. O bătaie de joc la adresa oricărui principiu de dreptate.
Concluzie: Cui ii mai trebuie dreptate… După moartea sistemului?
Într-un sistem atât de putred, unde un polițist este forțat să muncească gratis, unde legile europene și naționale sunt doar niște maculatură, iar justiția mimează existența, întrebarea finală răsună ca un ecou sumbru: „Cui îi trebuie dreptate după moarte?” O moarte a demnității, a profesionalismului, o moarte lentă a statului de drept, sub privirea îngăduitoare a celor care ar trebui să o apere.
Emil Pascut de la Sindicatul Diamantul trage un semnal de alarmă care ar trebui să reverbereze în toate colțurile acestei țări. Dar, din păcate, zgomotul indiferenței este asurzitor. (Cristina T.).
