In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.
Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate VII”
Urmare articolului publicat deunazi cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.
Va trebui introdusă oare, chiar în acest moment, o nouă negaţie? Nu e oare negaţia obligatorie pentru câştigarea unui nou orizont? În dialectica dezvoltării, lucrurile ar trebui să se petreacă exact aşa, şi atunci, iată, spiritul e dispus să forţeze această perspectivă, căutând argumente care să asigure unicităţii o expresie mai sigură. Dar pentru aceasta ar trebui poate să reluăm în discuţie chiar cele cinci elemente ale negării cardinale definite de gândirea secolului al XVII-lea şi să le dăm răspuns, dând răspuns totodată şi amendărilor ulterioare din secolele XIX şi XX. De la ce să pornim? Să pornim poate de la cel mai recent element, afişat cu recent orgoliu, caracterul de sinteză al culturii române. Dar de ce sinteza ar satisface orgoliul şi nu originalitatea? în ce măsură sintezele operate aici asigură un drum nou originalităţii faţă de alte culturi? Sinteza nu-şi poate afla o justificare în sine şi nu se poate impune ca un merit în sine, ea reprezintă o funcţie elementară a vitalităţii unei culturi, expresia unui metabolism elementar activ şi robust. Sinteza e garanţia invizibilă a originalităţii, reazemul ei interior, funcţia catalitică fără de care înrâuririle şi juxtapunerile de elemente ar apărea disociate şi incoerente în organismul culturii, s-ar sustrage acelei coeziuni interne care menţine, modifică sau impune forma inconfundabilă. în lupta cu agresiunile externe de tot felul, culturile pun în faţă pavăza sintezei ca să se vadă originalitatea. De altfel, momentele sinteză-originalitate nu se pot simplu disocia, se pot disocia doar treptele premergătoare sintezei, care se fac vizibile în unele culturi, ele purtând nume echivoce, de bastarzi (cultura mozarabă în Spania, cultura chino-niponă în Japonia sec.VII-XI, cultura slavo-română în sec.XIV-XVI, la români). Din clipa în care o cultură se emancipează, din clipa în care se autonomizează marile epoci, componentele sintezei, de mult asimilate lăuntric, devin indiscernabile sau se fac vizibile în urma unui laborios examen retrospectiv care ţine de morfologie. Câtă înrâurire elină, cât ferment arab şi cât creştinism se mai află în Renaştere? Cât elan gotic, câtă masivitate constantinopolitană, câtă graţie caucaziană se mai pot izola ca atare, în arhitectura izbitor de originală a secolului al XV-lea moldovenesc? Dacă numim sinteza capacitate de transfigurare, dacă îi restituim funcţia interioară catalitică, neacordându-i nici un prestigiu în sine, vom observa că cultura română se include firesc culturilor europene, culturi care cunosc o uriaşă capacitate de asimilare şi transfigurare ce le asigură, cel puţin în expresia occidentală, un năvalnic dinamism. Dinamismul este esenţial pentru orice cultură mare: în văpaia creaţiei se aruncă tot, cele mai eterogene şi divergente elemente care pot întreţine combustia, aportul insolit fiind salutar în măsura în care provoacă arderi mai rapide, potenţând flacăra originalităţii până la absolut. Prin dezbaterea în legătură cu sinteza, cultura română a deplasat din nou chestiunea, din interior în exterior. Devine astfel limpede că unicitatea nu se poate asigura prin afirmarea sintezei.
Am pornit de la sinteză, ultimul element, când ar fi trebuit să începem cu primul: spaţiul, apoi timpul, analiza lor. Acesta a fost în secolul al XVII-lea un spaţiu damnat, ne-a asigurat o unicitate tragică, acelaşi spaţiu ne asigură o unicitate pozitivă, în secolul al XX-lea, prin rolul de pivot care i se atribuie. Funcţia de sinteză e subalternă rolului de spaţiu pivot, decurge deci din acesta. Ne-ar reveni, în consecinţă, funcţia de a mijloci dialogul între civilizaţii şi culturi polare, între nord şi sud, între Orient şi Occident, deci din nou un rol unic. E oare sigur, ne întrebăm, că noi, numai noi, punem monopol acestui dialog, asigurându-ne rolul de mijlocitori? Să extindem însă perspectivele şi să evaluăm şi alte spaţii care şi-ar putea revendica, pe drept, rolul de mijlocitor, în acest caz de ce nu ar reveni un asemenea rol şi spaniolilor, să spunem, care sunt – sangvin şi lingvistic – o expresie a fuziunii Orient-Occident, care au obligat Occidentul să se reîntâlnească cu sursele sale eline, prin filieră arabă, care au obligat Orientul să primească, după Reconquista, primul fior dinamic Occidental! Şi de ce, să spunem, sărind într-un alt colţ al continentului, acest rol n-ar reveni, de fapt şi de drept, grecilor, acelor greci care au realizat – primii! – fuziunea cu Orientul, în perioada prehomerică, în perioada elenistică, în perioada bizantină, în perioada otomană, de fapt permanent! Şi de ce, – caz extrem – nu şi-ar rezerva această misiune cei cu drepturile cele mai adevărate, cei care au plantat direct, prin etnie, în centrul.şi în coastele Europei, mesajul viu al Asiei, migratorii! Şamanismul ca fenomen religios îl cunosc în Europa doar ungurii şi finlandezii, bulgarii – atunci când ignoră originea slavă, când nu-şi arogă o ascendenţă tracică – se revendică din sursa lor turanică; tustrele naţiile au dat figuri mari în orientalistică lumii, interesul acestora pentru Orient fiind stimulat direct prin „căutarea originilor!“. Iar dacă ar fi să punem punct acestei negaţii, de ce acest rol n-ar reveni ruşilor, înfăptuind sangvin şi cultural o experienţă similară spaniolilor, autori ai unui baroc care rivalizează cu barocul hispanic, deţinători ai unor contraste psiho-mentale care nu se pot explica decât prin fuziunea incompletă Orient-Occident, deţinători a două continente (ca suprafaţă), posesori ai fenomenului originar asiatic, la ei acasă. Dar dacă funcţia de mijlocitor înseamnă trecerea unor valori prin (un spaţiu), spre (nişte spaţii), indiferent în ce sens, de ce nu ne-am opri asupra rolului de filtru al culturii engleze care „descoperă“ valorile Indiei şi le transferă Europei, care transferă Asiei valorile europene, care transferă aceleaşi valori europene spre Lumea nouă. Sărind într-un alt spaţiu, n-a deţinut oare Caucazul, mai curând decât Peloponezul sau Carpaţii, locul de placă turnantă între trei lumi? Nu acelaşi loc şi-l poate atribui Tibetul, ca podiş al lumii între lumi? Extinzând perspective, nu sunt oare civilizaţii de tranziţie, civilizaţiile indochineze, cu rolul lor de filtru între civilizaţiile galbene şi cele indoeuropene? Nu-şi pot oare atribui rolul de filtru civilizaţiile insulare, circumpacifice, între lumea asiatică şi cea sud-americană? Oare deţin un alt rol, decât acela de liant, civilizaţiile arctice, care leagă organic cele trei lumi – albă, galbenă, nord-americană – peste Polul Nord?…
Întreaga chestiune a unui loc favorizant – obsesia culturilor occidentale! – se pune din perspectiva unei lumi finite, o lume care îşi afirmă succesiv orgoliul supremaţiei prin existenţa unor centre, care respinge restul la margine, care lasă restului (restul lumii!) şansa de a se supune centrului existent sau de a rămâne la margine. Ca şi în ceea ce priveşte originalitatea, românii ar trebui să cunoască orgoliul nu al unui spaţiu, al mijlocirii, ci al spaţiului nemijlocit al culturii lor dacice.
Revenind la o altă negaţie, cea istorică, este oare real să presupunem că românii au cumulat în istoria lor trecută toatecatastrofele posibile, fapt din care ar decurge fie unicitatea tragică (afirmată în secolul al XVII-lea), fie miracolul supravieţuirii (afirmat de secolul XX)? Românii debutează, într-adevăr, printr-un lung preambul de anistorie, în care rămân până în secolul al XlV-lea, când, mai târziu decât toţi vecinii lor, izbutesc să întemeieze primele formaţiuni statale. Dar ei n-au fost singurii din Europa în această situaţie, şi nici singurii din lume. Cu anistoria, deci cu istoria mitică, au lucrat toate popoarele, foarte multe până în secolul XX, avantajul, sau dezavantajul de a intra mai târziu în istorie, fiind compensat – dacă poate fi compensat – prin febra istorică a afirmării. Această febră nu diferă calitativ de a celorlalţi şi se exprimă prin acte de aceeaşi natură. Începând din secolul al XlV-lea românii fac la rându-le istorie majoră, mai mult, faţă de ceilalţi sud-est europeni ei îşi cuceresc avantajul de a-şi menţine o neîntreruptă viaţă statală, pe care o desăvârşesc în forma statului unitar centralizat, în ecolele XIX şi XX. Ei n-au un ev mediu timpuriu glorios, ei nu participă la cruciade, ei nu se avântă în călătoriile Renaşterii, în schimb ei duc greul unei epopei obscure, lupta antiotomană, care întârzie cu două secole asedierea Vienei de către turci, deci cucerirea Occidentului de către sultani. Până la apariţia Rusiei lui Petru, ei ţin locul acestei forţe, în răsăritul european, fără a deţine o forţă numerică şi militară echivalentă, compensând carenţa prin strategie, prin ştiinţa de a folosi opoziţiile politice ireductibile într-un chip avantajos, până la deplina emancipare. Cele două momente din construcţia statului lor modern (unirea din 1859 şi unirea din 1918) reprezintă o culme de gândire şi promptitudine politică, o soluţie istorică ce se va releva ca schemă şi în alte colţuri ale lumii, în epoca de disoluţie a imperialismului şi de emancipare naţională. încheind acest punct putem spune că ivirea românilor în istorie nu e o enigmă (formarea lor ca popor nu diferă de formarea altor popoare europene), existenţa lor nu e un miracol, lor nefiindu-le aprioric rezervate nici toate avantajele, nici toate catastrofele.
Nici limba, ca să mai parcurgem o altă negaţie, nu are o situaţie diferită de a altor limbi. Savantul suedez Alf Lombard socotea limba română, subliniindu-i expres importanţa, drept „cel deal patrulea picior al mesei pentru edificiul romanisticii“, ceea ce ar însemna că fără aportul cunoaşterii limbii române întreaga filologie romanică s-ar nărui. Descoperirea suedeză pune din nou în cauză unicitatea, contrabalansată însă de un factor contrar, egal de puternic: necunoaşterea internaţională a acestei limbi. Are însă o limbă, în sine, facultatea de a crea sau de a nu crea cultură, reprezintă limba o şansă specială sau un blestem pentru purtătorii ei? Egipteana Imperiului de Mijloc, asiriana, limba mayasă sunt tot atâtea enigme ca sonoritatea, deşi în aceste limbi s-au scris opere de seamă, opere care există pentru conştiinţa lumii, doar prin traducere, prin transferul conţinutului lor în alte limbi. Limba dacilor n-ar fi avut altă soartă, dacă dacii s-ar fi exprimat prin opere scrise. Bariera limbii e deci o iluzie, atâta vreme cât orice limbă poate primi fără pierderi capodoperele scrise în alte limbi, putând oferi virtual capodopere. Adevărul acesta îl ştiu toţi traducătorii cărţilor sacre, în începutul literaturilor naţionale, cum şi toţi autorii de cărţi savante scrise iniţial în alte limbi decât cele vernaculare, adică profane. Românii nu fac excepţie. Până în momentul când îşi folosesc limba ca instrument de literatură, ei utilizează cu virtuozitate alte limbi – slavona, latina, greaca –, iar Olahus, Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir reprezintă precedentele cele mai ilustre. Există un ireductibil al limbii române, un registru de sublim sau obscuritate netransferabil în alte limbi? Dacă da, atunci s-ar întemeia un regim al incomunicabilului, al incomprehensibilului, care ar pune orice limbă, inclusiv limba română, sub semnul inutilităţii. Dar e limpede că nu, de vreme ce textele cele mai ermetice pot fi transpuse dintr-o limbă în alta, dacă nu prin formaţiuni absolut similare (omoloage), măcar prin formaţiuni paralele (analoage). (Col (R) Florin Gulianu).
