In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.
Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate IV„
Urmare articolului publicat deunazi cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.
Ar fi poate interesant de dedus ce s-ar fi întâmplat dacă, printr-un paradox, cultura naţională ar fi căpătat glas – în limba română! – cu două secole mai devreme, în epoca de glorie militară şi civilă a secolelor XIV-XV (epocile lui Mircea, Alexandru cel Bun, Ştefan), când conştiinţa originii nu se punea, nu funcţiona tragic sau orgolios, când începuturile s-ar fi fixat cu inocenţă în sine şi pentru sine. Conformându-se universalismului creştin, principii români îşi stabileau pe atunci succesiunea direct din regii biblici, începutul neamului şi al omului fiind confundat în mod abstract cu începutul lumii, cu Facerea şi cu Adam. Şi chestiunea misiei culturii se punea în termeni diferiţi, adică ofensivi, ca afirmare şi apărare a credinţei, prevalând factorul politic, rolul ce revenea ţărilor române în faţa pericolului otoman. Ştefan cel Mare este primul care afirmă rolul de pivot al acestui spaţiu, definindu-l prima voce ca „poartă a creştinătăţii”, idee care va face carieră peste câteva secole, în epoca renaşterii naţionale, deci într-un nou moment de ofensivă culturală şi politică. S-ar putea spune, în consecinţă, că chestiunea originii apare într-un moment de fractură, ea reprezintă o renunţare la divin, o denunţare a divinului, şi o intrare dureroasă în timp, moment ce coincide la români cu un declin politic şi cu o laicizare, deci o lucidizare a culturii (începuturile istoriografiei naţionale). La Grigore Ureche, ultimul rapsod al gloriei anterioare, primul care descoperă originea istorică a românilor, noua genealogie – alta decât cea divină! – apare limpede în chiar titlul capitolelor cronicii: „De răsipirea ţării dentăi“ (Dacia romană), „Pentru discălicatul ţării al doilea rând“ (întemeierea Moldovei), „Dinceputul domniilor…“ (numărătoarea începându-setotde la facerea lumii, după cronologia biblică). S-a asigurat deci, în urma acestui laborios proces, o împământenire a istoriei, dar exterioară şi tragică.
Raportată la acest străvechi centru de faimă, Roma, se cristalizează, după cum am spus, la toţi bărbaţii de frunte ai secolului, ideea unicităţii neamului, o unicitate cu semn negativ. Ţara e aşezată „în calea răotăţilor“, spune Ureche, deci la o răspântie a catastrofelor, rezervându-i-se prin aceasta un loc unic; neamul e o gazdă a tuturor suferinţelor, spune Stolnicul, de mirare fiind cum locuitorii ţării au supravieţuit atâtor rele; aici omul – ontologic – e sub vremi, spune Miron Costin; aici nimic nu s-a putut zidi durabil, spune Cantemir, nu există monumente celebre, iar starea literelor este ca şi inexistentă, ridicând astfel perspectiva unei ţări care se confundă cu neprihănirea firii, un Canaan care e de fapt un rai refuzat. (Eminescu va cultiva mai târziu mitul întoarcerii la neprihănirea pură.) Oricum, desele referiri la scriptură, raportarea la destinul evreilor antici (în acelaşi veac, Dosoftei face din „psaltire“ o carte naţională), trimiterile la alte asemenea serii catastrofice, tot exterioare, sunt menite să pună în lumină un destin damnat, să sublinieze condiţia unică a ţării şi a neamului, o reluare laterală şi pilduitoare a tragediei biblice. Scăderea neîntreruptă pare aici un proces fatal. Ca o consolare, se observă că scăderea e un proces general şi ireversibil, de unde rezultă o aspră melancolie metafizică privind soarta lumii şi a lucrurilor, şi o nădejde izbăvitoare, privind căderea gloriilor opresive. Cantemir, dar pe o cale proprie şi Stolnicul, emancipează teoria creşterii şi descreşterii, mai sintetic definită în cronica Stolnicului decât oriunde: „însă iaste a să mai şti, că toate lucrurile câte sunt în lume au şi aceste trei stepene dupre ce să fac, adecăte urcarea, starea, pogorârea…“ (subl. ns.). Procesul acesta nu e dialectic, nu duce la prefacerea şi continua regenerare a lumii, el este catastrofic, la capătul lui aşezându-se nu o altă lume „în urcare“, ci „lumea de Apoi“. Sunt cuprinse în această viziune toate elementele unei posibile absolutizări, care ar fi putut da naştere unui geniu al negării, dacă teoria creşterii şi descreşterii ar fi căpătat încă o notă gravă, devenind o teorie a căderii în istorie sau a căderii în timp („Chute dans Ies temps“). Dar atât Stolnicul, în Istoria Ţării Rumâneşti, cât şi Cantemir, în Monarchiarum physica examinatio, dar mai ales în Istoria creşterii şi descreşterii puterii otomane, formulează îndeajuns de echivoc teoria pentru a salva la margine devenirea, creşterea, speranţa, regenerarea făptuindu-se după legile lumii organice. Bărbaţii iluştri ai secolului al XVII-lea românesc practică un stoicism profund şi demn, de o speţă singulară, pe care, în cazul lui Miron Costin, l-am numit undeva tragism senin (pe care îl realizează, în acelaşi secol, cu o altă nuanţă şi cărturarii polonezi). Românii ar reprezenta, în această perspectivă, o cuantă a durerii universale, ei şi-ar dezvălui prin durere unicitatea şi s-ar universaliza prin suferinţă. (Destinul bărbaţilor care au purtat această teză e semnificativ şi stă sub sancţiunea implacabilă âunui Fatum: Miron Costin piere decapitat, Constantin Stolnicul piere sugrumat, Dimitrie Cantemir piere în exil.)
Cum nu suntem ne-a spus-o secolul al XVII-lea, cum ar urma să fim se va spune mai târziu. Nu ne propunem să studiem neîntârziat inversul unicităţii negate, în ceea ce priveşte negaţia, peste aportul secolului al XVII-lea nu se va mai putea aduce nimic semnificativ. Ne interesează să poposim, în continuare, asupra negaţiei ca premisă a definirii. Aceasta este o evaluare radicală, pornindu-se de la un criteriu sau de la un model exterior, de unde – în absolut – defetismul. Autorii acestei negaţii sunt oameni cu o dublă apartenenţă, una savantă – ţinând de un model cultural superior (toţi sunt şcoliţi, unul la Bar, unul la Padova, unul la Constantinopole), şi una ideală – ţinând de o gintă superioară (cea latină, pe care toţi o afirmă Cu mândrie, toţi opunând-o decăderii sau uitării din vremea lor). În numele acestei duble apartenenţe, culturale şi ideale, se desfăşoară critica împotriva stării prezente a ţării şi a neamului, act de negaţie care echivalează cu un act de revoltă. Cantemir e cel mai acerb negator din clipa în care refuză să-i flateze pe ai săi „prin linguşiri amăgitoare şi prin dezvinovăţiri iscusite“ (…blânda adulatione solertique excusatione), hotărând că „iubirea de adevăr“ se opune şi îl împiedică a lăuda lucruri pe care dreapta judecată îl îndeamnă să le critice. Negarea nu înseamnă însă lipsă de patriotism; desolidarizarea de răul sau relele lăuntrice se face din durere, cheamă neamul, ideal vorbind, la o altfel de solidarizare, solidarizarea cu valorile superioare pe care bărbaţii secolului al XVII-lea le reprezintă şi le propun, fără speranţa că le vor vedea cândva impuse. Negarea implică, deci, la acest prag, sfâşierea şi suferinţa, conştiinţa tragică; dând seamă despre cele ale timpului lor, aceşti cărturari dau seama în ultimă instanţă despre sine. Şi Miron Costin, şi Stolnicul, dar mai ales Cantemir se simt în egală măsură direct implicaţi în negaţie, ei nu par a spune că sunt altfel decât neamul lor, ei apar astfel ca nişte conştiinţe în sine gândind despre sine. Luând act de sine, prin desolidarizare şi, paralel, prin solidarizare fatală, conştiinţa se defineşte şi îşi dă măsura, măsura tragică. (Col (R) Florin Gulianu).
