In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.
Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate II„
Urmare articolului publicat deunazi cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.
Dar, paralel, cu românii se va petrece şi un alt proces. Ei vor descoperi, în afara Romei, o altă sursă exterioară, pe care o vor revendica orgolios: Bizanţul şi moştenirea lui spirituală. Nu vor face altfel balcanicii şi slavii răsăriteni, toţi slavii ortodocşi construindu-şi în acest mod o obârşie spirituală, întemeindu-şi strălucirea din varii epoci pe această moştenire. Românii pun însă o surdină acestui patos şi un accent despărţitor: ei se consideră descendenţii direcţi ai celei de a doua Rome şi purtători în filiaţie neîntreruptă ai moştenirii, printr-un Byzance apres Byzance, care s-ar fi desfăşurat şi la ei, prin aportul lor nemijlocit. Cele două Rome intră în conflict în conştiinţa lor culturală (Cantemir exprimă desăvârşit această opoziţie, astfel încât elenistul Al. Elian notează, într-un studiu: „E interesant de remarcat că zelul antiroman pe linie religioasă al lui Cantemir este compensat de o fervoare prolatină pe linie naţională“), dar orgoliul rezolvă fericit opoziţia printr-o reprezentare bicefală: prima Romă indică apartenenţa la o etnie, cea de a doua Romă la o spiritualitate, iar spiritualitatea, conştiinţa autonomiei acesteia, au condus, odată cu epoca modernă, spre căutarea surselor interioare. Cine sunt românii în fond, ce alt mit cultural propun?
Din păcate, aici, la noi, lipseşte dovada literară a momentului de fuziune cu băştinaşul al cărui profil se pierde într-un fantomatic aproape absolut. Epoca post-romană n-a dat în Dacia un cronicar precum, pentru sud-americani, Garcilaso de la Vega – „El Inca“, prin pana căruia să se recupereze fondul vechi, iar absenţa unui echivalent al acelor Comentarios reales: el origen de los Incaş a întârziat enorm procesul recuperării surselor interioare. Până la Vasile Pârvan, care creează protoistoria, nimeni – cu excepţia Stolnicului Cantacuzino – nu face caz de aportul aborigenului, printr-o strategie simplă: sursele exterioare impuneau o faimă, consolidau un orgoliu de nobleţe, ofereau un simbol universal de recunoaştere. Un simbol – ceea ce înseamnă transparenţa simbolului, deci capacitatea acestuia de a şterge distincţiile, particularităţile, autonomiile, de unde riscul despersonalizării în categorii universale. România îi cuprinde pe toţi romanicii, Bizanţul îi include pe toţi moştenitorii spirituali, indiferent de etnie, această obedienţă orgolioasă se răzbună până la urmă. Procesul despărţirii de sub tutela universalului, în ceea ce priveşte etniile, e însă general în cultură: sud-americanii devin după emancipare nehispanici – peruani, venezueleni, mexicani, chilieni, cubanezi ş.a.m.d.; e general şi în ceea ce priveşte spiritualitatea: creştinismul european se divide naţional, budismul asiatic se fracţionează în culturi locale, islamul, la rându-i, se ramifică după tulpini, cu voinţa de a împărţi în fragmente mitul comun (Umma) şi de a-l afirma prin construcţii actuale şi originale (islam arab, iranian, maghrebian etc). Se sondează spre obârşii, se renunţă la orizontalitatea căutărilor, se emancipează un orgoliu de alt tip, vertical.
Aceasta ar răspunde, într-un fel, desfiinţării ideii de centru, prizonieratului culturilor faţă de un centru cultural exterior, iradiant. Ideea a avut mai ales o rezonanţă europeană, ea e ridicată la nivel de doctrină în Renaştere (toate Renaşterile europene se revendică din cea italiană, aceasta însăşi se revendică din Elada), dare vizibilă şi în marile culturi asiatice, unde centre culturale (spirituale) de prestigiu ţin sub tutelă regiuni vaste, cu populaţii eterogene. Ideea lipsei de centru e proprie doar culturilor arhaice, egalitare şi autonome, care refuză „doctrinar“ exteriorul, ideea de centru fiind plantată în chiar şinele fiecărei entităţi. (O comunitate nu se poate constitui – teritorial, spiritual, mitic – decât prin fixarea unui axis mundi, care îi aparţine, în jurul căruia gravitează generaţiile, dincolo de raza căruia se află lumea neorganizată, gregară, haotică, sau alte comunităţi, cu alte axis mundis). Culturile arhaice, ca şi mai târziu culturile folclorice, cunosc o imensă superbie naivă a unicităţii, care, pe un anume plan, le proiectează în major: de la ele începe şi se sfârşeşte lumea. Nu se poate pretinde că procesul de dizolvare a ideii de centru, desfăşurat cu contrapartea lui, emanciparea culturilor, proces în plină contemporaneizare, reprezintă o reactualizare a ideii arhaice, dar se poate sublinia coincidenţa, mai mult chiar, se poate remarca faptul că această recentă descoperire a etnologiei şi istoriei culturii coincide cu epoca actuală a afirmării naţionale a culturilor, cu sondajul metodic spre sursele lor prime.
Demersul acesta se naşte firesc din nevoia de demarcare, din stringenţa arzătoare de a ieşi de sub dictatul unei universalităţi care înstrăinează şi de a întrona o universalitate familiară. Aceasta presupune, în absolut, inversarea raportului de dependenţă faţă de universal, într-un raport – nu de independenţă!, ci de subordonare a universalului, de aducere a acestuia la şinele nou descoperit. De fapt, însăşi chestiunea universalului trebuie scoasă din abstract, în realitate fiind vorba despre altceva, despre centre, valori sau culturi care se substituie universalului, propunându-se ca modele exclusive şi exclusiviste. Cineva spunea că o naţiune (cultură) nu e mare dacă nu încearcă să se substituie umanităţii. Liniştind lucrurile, sustrăgându-le ideii agresive de imperialism cultural, aceasta înseamnă că o cultură mare e aptă să răspundă în cadrul ei, definitiv constituit, la toate întrebările fundamentale privind omul, lumea, universul, auto-nomizându-se ca univers şi instalându-se în univers ca atare. N-a fost cazul culturii latine, care a trebuit să recurgă la universul grec pentru a-şi constitui în timp un univers precar; în lumea postromană, germanii, francezii, ruşii şi-au construit proprii universuri, aşezându-se succesiv în universal, edificându-se ca centre cu valoare de referinţă.
Se impune în consecinţă un principiu cu valoare axiomatică: emanciparea unei culturi tinere înseamnă accesul la propriul său univers. Toate culturile tinere tributare unor centre, dezvoltându-se sub iradierea unor centre, cunosc – după blestematul orgoliu al obedienţei – nostalgia emancipării, care debutează, semnificativ, printr-un moment de criză. Mai întâi se încearcă smulgerea de sub înrâurirea vechiului centru şi orientarea către un centru nou (românii, în decursul istoriei lor culturale, şi-au mutat simpatiile în câteva rânduri, pendulând consecutiv între sud, nord şi vest). Se încearcă, apoi, după etapele asimilării pripite, definirea mesajului, intervine deci clipa când culturile încep să-şi pună în cauză personalitatea. Acest moment a intervenit în cultura română în plin secol al XVII-lea, mai timpuriu decât la toţi sud-est europenii, mai timpuriu decât la slavii răsăriteni, care vor intra în aceeaşi criză abia în secolul al XlX-lea.
Este semnificativ că această criză de conştiinţă a culturii române se plasează în cadrul general al crizei culturii europene în secolul al XVII-lea, când această cultură, pătrunsă de o primă neîncredere în sine, caută puncte exterioare de reper, luând act de existenţa culturilor neeuropene. (Col (R) Florin Gulianu).
Articolul Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (II) apare prima dată în Ziarul Incisiv de Prahova.
