Cu ocazia isteriei coronavirusului care plutește în aer și a proviziilor de sfârșitul lumii, am avut o revelație. Înainte vreme, când rezerva de stat era chiar ceea ce scrie în titulatură, nu o siglă goală de conținut, administrația republicii (cred că și aia a regatului, olecuță înainte) împrospăta periodic stocurile. Și le depozita ca atare, în caz de Doamne ferește…
În micuțul orășel-stațiune de munte unde m-am născut și am crescut, care i-a mai dat istoriei pe (între alții) Regele Mihai și Ana Bogdan, ființa cândva numitul “Tunel de brânză”. Care, dincolo de ineditul numelui, era folosit fix pentru depozitarea în condiții optime de conservare a unor butoaie cu, ați ghicit, brânză. Produs care să fie consumat, după cum zisei olecuță mai sus, dacă venea urgia/cutremurul/foametea, completați voi pe linia punctată. După abolirea dictaturii și triumful democrației, s-a ales praful de acest loc magic al copilăriei, dar a înflort legenda dacopată a tunelului care trece pe sub Sfinx și ajunge până-n Egipt sau Mexic, trecând prin centrul Pământului. Sau ceva de genu’, că e plină imaginația românului de povești.
Fiindcă există un echilibru-n toate și pentru că nu suntem în stare să distrugem chiar tot ce ne-au lăsat funcțional înaintașii, respectivul activ, ajuns habar n-am cum într-o structură falimentară de stat, a fost recuperat, prin cumpărare, de Timiș de la CrisTim. Care a avut suficientă minte să intuiască potențialul și care, în zilele noastre, dacă nu mă înșel, usucă salam și ține vin din producția proprie acolo. În beneficiul lui, al propriei familii și al companiei pe care o conduce. (Victor Ciutacu ).
Articolul CUM NE-AM DAT CHILOȚII JOS ÎN FAȚA CRIZEI SCULATE ȘI A ISTERIEI GENERALIZATE apare prima dată în Ziarul Incisiv de Prahova.
