Pe vremea studenției și a începuturilor mele jurnalistice, însoțeam Ansamblul folcloric Mărțișorul al Casei de Cultură a Studenților din Cluj. Am bătut alături de Mărțișorul o mare parte din România și în drumurile noastre prin Transilvania l-am cunoscut mai bine pe Dumitru Fărcaș. Drumurile erau lungi, spectacolele prin comune și sate țineau pînă tîrziu, iar drumurile de întoarcere spre Cluj treceau întotdeauna peste dealul de la miezul nopții.
Doi oameni ne „stricau“ somnul. Dumitru Fărcaș, care se apuca să mîngîie taragotul, și Gheorghe Turda, care una-două i se alătura cu un „ai-hai“! Ei doi erau vedetele Mărțișorului și pentru ei se aduna lumea prin sate. Pentru Mitru și pentru studentul de la Conservator care voia să spargă geamurile căminelor culturale cu vocea lui de Operă. Ansamblul de dansuri Mărțișorul era un fel de ambasador folcloric al României universitare, dar și un discret vehicul de cunoaștere a lumii de dincolo de Cortina de Fier.
Și Gheorghe Turda și Dumitru Fărcaș au văzut Europa cu folclorul românesc în interpretarea unui ansamblu studențesc. În spatele acestor vedete de scenă se afla un mare organizator al lumii studențești, Laurențiu Hodorog, directorul Casei de Cultură, cel care la prima sa călătorie la Paris, cînd a văzut primul nud, a exclamat: ce nud, vere, este goală de-a binelea! I-am însoțit și am scris cîte ceva despre spectacolele lor în Maramureș și în Bistrița. Am ajuns și la ei acasă, în satele lor moroșene de un farmec pe care nu-l pot descrie. De acolo avea Dumitru Fărcaș multe din melodiile sale. Pe unde cînta, după spectacol mai trăgea cu urechea la cîte un bade de pe Tîrnave sau de pe Valea Mureșului.
Mitru Fărcaș a fost sufletul tuturor marilor petreceri din Ardeal. Uneori a fost adus să cînte și la București. A cîntat pentru toate mărimile României. Nu avea încotro. Toți erau morți să-l aibă la ureche la o aniversare sau la o petrecere. Dacă nu mă înșel, a fost dus să cînte și pentru șefi de state veniți în vizită în România lui Ceaușescu. De-asta, student fiind, nu-l îmbrățișam din tot sufletul. Mai tîrziu, l-am înțeles. Mitru Fărcaș cînta pentru oricine. Numai să cînte. Era modul său de a exista în spațiul românesc, felul său de a vorbi cu semenii, marca și ștampila lui sufletească și spirituală. Nu îmi mai aduc aminte în ce sat din Transilvania s-a întîmplat o scenă.
Am ajuns cu autobuzul pe care scria „Ansamblul studențesc Mărțișorul“ în fața căminului cultural, unde nu era nimeni. Cei din Ansamblul Mărțișorul erau destul de derutați, pînă cînd Mitru Fărcaș a zis: „Ia uitați-vă aici!“. A scos torogoata și a început să cînte pe scările căminului cultural. În cîteva minute, țăranii au început să curgă de pe ulițele satului. Unii ieșeau la ferestre, alții fugeau de-a binelea spre cămin. Parcă îi chema un duh, parcă se trăgea clopotul a foc sau a năvală, parcă se anunța o mare sărbătoare. Pentru mine, acea chemare din taragot (torogoată) era ca un strigăt din buciumul lui Avram Iancu.
Dumitru Fărcaș a fost și rămîne în cultura română ca unul dintre cei mai de seamă rapsozi din cîți au încălzit sufletul poporului nostru. Muzica sa îl așază lîngă legendarii Petru Crețea Șolcanul și Relu de la Căstău, poate mai sus decît aceștia. În două sunete scoase de Mitru se regăseau și Transilvania și sufletul românesc. Din cîteva note te ducea la cer, în acea stare de grație în care nu mai erau necazuri, pericole sau dureri. Doar bucuria de a trăi exprimată printr-o respirație pe taragot. Și ea suna românește cum nu a sunat decît muzica marilor artiști ai neamului românesc. Adică Enescu, Luchian și Celibidache.
Dumitru Fărcaș era un om blajin, plin de haz și cu o voce inconfundabilă, chiar nemuzicală. Dar de îndată ce începea să sufle în instrument, se exprima spiritul românesc în toată frumusețea sa. Cu moartea sa, se duce unul dintre marii artiști, care nu știa că este o mare felie din sufletul românesc.( Cornel Nistorescu).
