Ne place să: spunem, credem că suntem „oameni” dar ne comportăm mai rău decât animalele pe care le „discredităm”. O astfel de dovadă constă în faptul că, odată pensionați, angajații onești (care, pe toată derularea raporturilor de serviciu cu: M.A.I., S.R.I., S.I.E., S.P.P., M.A.N. și-au îndeplinit atribuțiile cu sârguință) sunt aruncați în stradă de conducătorii instituțiilor ajutați de „colegii” din structurile suport.
La încetarea raporturilor de serviciu, persoana pensionată trebuie să aștepte minimum 3luni (de regulă, în M.A.I., trebuie să aștepte între 6 și 10 luni) până să îi sosească prima pensie (birocrația este uriașă în acest sistem ocult, închis). Să mai spunem și faptul că, începând cu anul 2009, toți angajații din sistemul de ordine și siguranță publică au fost jefuiți, la propriu, de „mințile iluminate” din structurile de resurse umane și financiare prin neaplicarea coeficienților de ierarhizare respectiv hotărârilor de guvern privind salariul minim garantat, pe țară? Da! Să o spunem fără menajamente, căci acest jaf este, în drept, un genocid! În cazul persoanelor penisonate, neaplicarea Legii și a hotărârilor de guvern a condus la diminuarea venitului salarial, venit care stătea la baza calculului pensiei de serviciu.
Unde s-au dus toți acești bani provenit din furtul angajaților din sistemul de ordine și siguranță publică? Nicăieri altundeva decât în: casele, buzunarele, primele și deplasările ilegale ale unor „granguri instituționali” și la partidele politice ce „se tot ceartă pe sticlă de ochii prostimii”.
Dacă persoana pensionată are ghinionul să locuiasă într-o locuință a statului român dată în administrare instituției din sistemul de ordine și siguranță publică, atunci problema este și mai grav căci, odată cu încetarea raporturilor de serviciu pensionarul este aruncat, la propriu, din locuință. Fără bani, fără o locuință, unde ar putea merge acel om care, o viață întreagă și-a neglijat familia și și-a îndeplinit conștiincios atribuțiile de serviciu? „În stradă! La canal!” Acesta este răspunsul „tinerelor speranțe” rămase în instituție.
Nu mai interesează pe nimeni de problemele de sănătate ale bătrânilor, de faptul că nu au unde să locuiască și nici că nu primesc pensia pentru a merge, măcar, într-un spațiu de locuit pe care să îl poată închiria.
Cunoaștem două cazuri din M.A.I. în care, cei pensionați (unul în bd. Mircea Vodă din București și unul în căminul M.A.I. de lângă Piața Obor, București) au fost executați silit și obligați de „tinerele speranțe” să plătească atât chiria cât și dobânzi penalizatoare pentru perioada în care au locuit în apartamentul statului dat în administrare instituției de ordine siguranță publică… Adică, fără bani (nu primiseră pensia), fără o locuință în care să se poată adăposti o vreme, fără posibilitatea de a-și achiziționa tratamentul medicamentos… nici animalele nu își „abandonează” membrii invalizi ai familiei ci îi protejează… însă, noi, oamenii, preferăm să-i „aruncăm” pe bătrâni ca pe niște obiecte nefolositoare (http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/2230-%C8%9Aara-f%C4%83r%C4%83-b%C4%83tr%C3%A2ni-(dup%C4%83-V-A-Urechia) [1].
Deși Constituția României protejează familia și sănătatea individului, atunci când vine vorba să le protejeze, conducătorii de instituții și angajații rămași în activitate nu dau doi bani pe bătrâni.
Deci, a deveni pensionar în România „modernă” (după o viață în care ai muncit cu hărnicie, ți-ai servit țara) este ca o condamnare la moarte… doar morții votează cel mai bine, așa-i? (Alexandru Firicel-șef Departament Investigații).
[1] Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.
Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei. – „A sosit ceasul”, ziseră cârmuitorii neamului vecin. „Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara”.
Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:
– „Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie”.
Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?- „Funia împrumutată de la strămoşii noştri – ziceau ei – era împletită din fire de nisip”. – „Ei, ce mare lucru”, – zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie.
– „O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri”. însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:- „Vom face iute alta”. Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.
Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie… nimic.
Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.- „Vai, ce ne facem?” – se întrebau cu toţii, „Suntem pierduţi”. Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.
– „Ce ai fiule?”
– „Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa… uite pe dincolo”…Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.- „Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: „Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă”.
Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară: – Va să zică tot mai au vecinii noştri un bătrân care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm, deci, în pace! Şi i-au lăsat, renunţând la război. Dar de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!”
Material preluat de la:
Dan Culcer
http://asymetria-anticariat.blogspot.com/
