Iași, 7 septembrie 2000: O dimineață roșie de sânge și ipocrizie. Pe atunci, puțini înțelegeau că asasinarea barbară a inginerului Virgil Săhleanu, lider sindical incomod de la TEPRO Iași, nu era doar o crimă sordidă, ci o condamnare la moarte a oricărei voci autentice care îndrăznea să-și ceară drepturile în România post-decembristă. Un martir modern, sacrificat pe altarul lăcomiei corporatiste și al complicității statale, cazul Săhleanu rămâne o cicatrice deschisă pe obrazul justiției române, o pată de sânge ce refuză să se spele, chiar și după decenii.
Inginerul incomod și „fierarii veseli”: O biografie cu final tragic
Virgil Săhleanu, născut la 9 ianuarie 1946 în Cacica, Suceava, nu era un agitator de rând. Era un inginer mecanic respectat, un tată de familie, un om care credea în dreptate. Cariera sa, de la Uzina Mecanică Suceava la gigantul TEPRO SA Iași – „cea mai mare uzină de țevi sudate din lume până în 1989” – culmina cu o funcție de inginer șef. Dar respectabilitatea și profesionalismul său s-au transformat rapid în culpă mortală în fața unui sistem corupt.
Concedierea ca armă, justiția ca oglindă stricată
Problemele au început când Săhleanu a refuzat să fie un pion mut. După ce a fost membru în PRM, o paranteză politică minoră, adevărata sa luptă a început când directorul general al TEPRO i-a modificat unilateral contractul de muncă, destituindu-l din funcția de inginer șef. Săhleanu nu a înghițit nedreptatea. A cerut dreptate în instanță. Și, culmea ironiei, a câștigat! De două ori! De trei ori! Hotărârile judecătorești au dispus reintegrarea și plata despăgubirilor. O victorie? Nu, o condamnare lentă.
Administrația TEPRO, „dovedind” o disprețuitoare indiferență față de litera legii, l-a concediat abuziv, chiar în timpul proceselor. Când o firmă de stat a fost „privatizată” de către misterioasa firmă cehă „Zelezarny Veseli” (adică „Fierarii Veseli” – un nume ironic pentru o companie care avea să aducă moartea și falimentul), destinul lui Săhleanu era deja pecetluit. Când patronatul a anunțat concedierea a peste o mie de salariați, Săhleanu a devenit președintele Sindicatului Liber TEPRO Iași. A fost, poate, ultimul său act de eroism și, cu siguranță, ultimul său pas spre prăpastie.
Asasinatul sindical: Când cuțitul inlocuiește dialogul social
La 12 februarie 1999, ales lider sindical, la 15 februarie, a declanșat conflictul de muncă. La 18 februarie, a fost concediat din nou. Dar Săhleanu nu s-a oprit. A luptat din afara fabricii, a anulat concedierile în justiție și a cerut anularea privatizării frauduloase. Era o piedică prea mare în calea jefuitorilor. Amenințările cu moartea, procesele intentate de administrație – toate au fost preludiul final.
În dimineața de 7 septembrie 2000, Virgil Săhleanu a fost atacat în scara blocului său de doi asasini plătiți, Ioan Tofan și Claudiu Bahnă. Trei lovituri de cuțit i-au curmat viața. A murit pentru că a crezut în dreptate. A murit pentru că a refuzat să tacă. A murit pentru că sindicatul, în România, era deja un pericol public… pentru cei puternici.
Justiție pe pâine uscată: Fuga „fierarului vesel” și blazarea de stat
Procesul a durat cinci ani, o eternitate pentru o crimă atât de evidentă. Criminalii și autorii morali au fost condamnați: 98 de ani de închisoare în total. Un succes? Aproape. Cetățeanul ceh František Priplata (director al SC Movas Vaslui, reprezentant al „investitorului” ceh), Victor Bălan (director Tepro) și Cătălin Ciubotaru (șeful firmei de pază care, culmea ironiei, trebuia să asigure „securitatea”) au primit condamnări între 8 și 17 ani. Asasinii direcți, Tofan și Bahnă, au primit câte 23 de ani.
Dar farsa justiției române, mereu aptă pentru o notă de tragicomedie, nu se putea termina fără un ultim act grotesc. Priplata, deși cu interdicție de părăsire a țării din 2001, a dispărut fraudulos în iulie 2005, cu un pașaport unguresc falsificat. Tribunalul din Cehia? A refuzat extrădarea. Un mesaj clar pentru orice hoț de talie internațională: veniți în România, furați, ucideți, iar când se îngroașă gluma, vă facem vânt spre casă! Memoria lui Săhleanu? Onorată prin busturi și denumiri de săli, dar profanată prin impunitatea reală a celor care l-au vrut mort.
Moștenirea amăgitoare: Sindicatul, un câine de pază legat de lanțuri
Dar povestea nu se oprește la 2000. Cazul Săhleanu, departe de a fi o lecție învățată, a devenit un avertisment permanent, ignorat cu cinism. După cum dezvăluie Sindicatul Diamantul, de la asasinarea lui Săhleanu și până astăzi, „protecția sindicală în România este încă un vârf rămas necucerit.” Legislația? O iluzie. Șefii? Se confundă cu instituția, după principiul lui Ludovic XIV: „Statul sunt eu”. Ei abuzează de pârghiile puterii pentru a hărțui, ostraciza și chiar „anihila profesional sau chiar fizic” liderii sindicali incomozi.
Poliția Română: Sindicatul „cumpărat” și vocea adevărată, sufocată
Exemplul cel mai frapant? Poliția Română. Silită de cerințele UE să se demilitarizeze și să accepte sindicate, a „înghițit” mișcarea sindicală, dar a pus-o sub control total. Așa s-a născut CNP, un sindicat dotat cu „privilegii pe care nici un alt sindicat nu le are!”, dar cu un rol „să asigure aparențe de legalitate abuzului de putere.” Un sindicat de carton, o efigie, o păpușă în mâinile managementului IGPR.
Și când au apărut „structuri sindicale autentice”, multe au acceptat „trocul infam” oferit de IGPR și MAI: „Vă băgăm în seamă, vă dăm informații pe sub mână, asigurăm protecție – dar jucați pe muzica noastră!” Cei care refuză acest troc, cei care cer transparență și sunt critici? Ei devin țintele „formelor de hărțuire și opresiune pe care speram să fie îngropate definitiv după asasinatul lui Virgil Săhleanu.”
Concluzia macabră: Săhleanu, un asasinat premeditat, un sistem perpetuat
Așadar, dragă cititorule, cazul lui Virgil Săhleanu nu este doar o istorie tristă dintr-un trecut turbulent. Este o oglindă crudă a prezentului. Este dovada că, în România, poți fi asasinat pentru că lupți pentru dreptate, iar autorii morali pot fugi în liberatate, râzând în barbă de justiția oarbă și anemică. Este un memento că vocile autentice sunt încă reduse la tăcere, iar sindicatele independente, libere de lesa șefilor, sunt o raritate, un act de curaj aproape sinucigaș.
Cât timp vom permite ca memoria lui Virgil Săhleanu să fie doar o placă de marmură, în timp ce spiritul pentru care a murit este călcat în picioare zilnic de un sistem corupt și de o justiție complice? Probabil până când, din nou, sângele va trebui să curgă pentru ca adevărul să iasă la iveală. Sperăm să ne înșelăm. Dar istoria, mai ales cea recentă, nu ne dă motive de optimism. (Cerasela N.).
